Boris Buzila

Basarabia a fost și este, cum să-i spunem, zonă, ținut, țară, parte a Moldovei istorice ( numele îi vine de la voevozii Basarabi care s-au așezat, sub presiunea altor state, în Muntenia). Stefan cel Mare, urmași ai săi au considerat-o parte a Moldovei, în secolul XIX, imperiul rus a trecut la ocuparea, rusificare ei, dar în 1918, Sfatul Țării a hotărât alipirea la Regatul României. In 1940, Stalin , la înțelegere cu Reichul hitlerist, ocupă acest teritoriu, iar după război, în 1945, el devine Republica Sovietică Moldovenească. Istoria nu se încheie aici, după destrămarea URSS, Basarabia capătă denumirea de Republica Moldova, cu stemă tradițională, amintind de începuturile voivodale ale Moldovei. Se știe că nici astăzi nu este liniște și nici populația ( circa 5o% români, restul ucrainieni, ruși, găgăuzi, ș.a.) nu are o atitudine clară în privința viitorului acestui stat disputat de-a lungul vremii de români, turci, ruși, bătut de tătari și cazaci.Evreii au locuit și locuiesc în Basarabia de secole. In volumul „ De-a v-ați ascuns*. Un destin basarabean”, autorul, Boris Buzilă, publicist, scriitor își prezintă biografia , fiind originar din acest încercat pământ. Cartea a apărut la „ Curtea Veche” în 2009 și a fost recenzată de Ștefan Cazimir în revista „ România literară” din 10 aprilie. Ne oprim la capitolul„Evreii noștri”.... „ Singurii minoritari de la noi din sat, înainte de venirea și plecarea rușilor erau evreii dughenari, împărțiți în câteva familii amical și lucrativ concurente„ Nimerit la casa uneia dintre familii, în ajun de șabat ( sărbătoarea de sâmbătă), copilul ( Boris Buzilă s-a născut în 1929) observă cu curiozitate ritualul necunoscut al rugăciunii, cu talitul ( șal alb) pe umeri, curelușele ( filacteriile) din jurul brațului, , etc. Din relatările autorului amintim de împrumutul dat cu toată bunăvoința de „jupâneasa Reiza” bunicii lui Boris. Numeroase ocupații comerciale erau practicate de evreii localnici, dar, prin aplicarea legilor rasiale ,4o de avocați evrei au fost eliminați, astfel că circa 100.000 de localnici au rămas fără asistență juridică. Pe stradă se vindeau „frișen beigală„, în rusă „bubliki”, adică mult apreciații covrigi proaspeți. Existau și cerșetori evrei, ceea ce spulberă „teza” unității și îmbogățirii tuturor evreilor. Apoi mai erau diverse scandaluri, așa cum se întâmplă la oricine. Toată această viață „paralelă” a fost spulberată de trecerea vijelioasă a armatei în drumul spre Răsărit. Orhei, Slobozia, locuri de conviețuire pașnică au devenit scene de o violență inexplicabilă. Pe bună dreptate, se întreabă autorul, ce vină aveau toți acești evrei din partea lucului pentru ceea ce făptuiau evrei-comuniști în avântul lor de a se solidariza cu „marea Uniune Sovietică”? Apartenența etnică devenise unicul criteriu. Ceea ce îi povestește un prieten, după război, un evreu, Immanuel Weissglas despre deportarea evreilor are un adaus peste care nu se poate trece - oameni simpli, care nu aveau nimic împotriva evreilor, vecinii lor, au privit cu indiferență, iar unii s-au lăcomit să înșface din lucruri, înainte ca evreul-proprietar să părăsească domiciliul. Acest aspect nu s-a regăsit doar în România Mare. În Europa, în toată lumea a existat o indiferență, pe care, expresiv o numea , cândva Magdalena Bedrosian, atitudinea „ferestrelor închise”. Cartea lui Boris Buzilă este interesantă nu numai prin acest capitol, ea spune mult despre soarta basarabenilor în anii cei mai dureroși ai secolului XX.